Last updated on iunie 9, 2026

DN3

Călărași – Constanța

Ne-am trezit la ora 7:00, deși adevărul este că niciunul dintre noi nu poate spune că dormise cu adevărat bine. Muzica de la petrecerea din restaurant se oprise târziu, iar după trei zile de drum și peste două mii de kilometri parcurși, oboseala începea să se adune într-un mod ciudat. Nu era doar oboseala fizică. Era acea stare în care mintea încă procesează imaginile, locurile și oamenii întâlniți în ultimele zile.

Mai aveam însă o singură zi, ultima. Și voiam să profităm de fiecare oră.

Coborând în restaurant, am avut senzația că intrăm într-un decor complet diferit față de cel din noaptea precedentă. Sala care cu doar câteva ore înainte vibra sub muzică și voie bună era acum întunecată și pustie. Scaunele erau împinse la întâmplare, mesele goale, iar liniștea părea aproape neverosimilă după zgomotul de peste noapte.

La bar nu era nimeni. Nici un ospătar, nici o urmă de mic dejun. Doar o femeie de la curățenie, undeva în spatele bucătăriei, care ne-a explicat cu regret că nu ne poate ajuta nici măcar cu o cafea. Așa că am făcut ceea ce probabil fac mulți călători aflați în situații similare. Am lăsat cheia camerei pe tejghea, ne-am urcat în mașină și am pornit la drum. Nemâncați, fără cafea, după o noapte care, sincer, păruse mai grea decât întreaga zi precedentă.

Orașul era încă adormit. Era duminică dimineață, mult prea devreme pentru supermarketuri și mult prea devreme pentru orice fel de agitație urbană. Străzile din Călărași erau aproape goale, iar lumina dimineții se reflecta pe clădirile încă tăcute.

Am ieșit din oraș pe DN3 și ne-am îndreptat spre Chiciu, locul unde urma să traversăm Dunărea cu bacul. Ajunsesem deja într-un punct simbolic al călătoriei.

Mai aveam aproximativ opt ore până la expirarea celor 80 de ore pe care ni le propuseserăm pentru înconjurul României. În acel moment trecuseră exact 72 de ore de la plecarea din Galați, pe bord aveam suficientă baterie iar în față aveam aproximativ 360 de kilometri. Matematica era de partea noastră. Dacă nu apărea nimic neprevăzut, urma să ajungem acasă fără emoții și fără să mai fie nevoie de încărcări suplimentare.

La ora 7:50 am ajuns exact la timp pentru bacul de ora 8:00., era deja încărcat și aștepta ultimele vehicule. Am urcat și noi, am coborât din mașină și ne-am lăsat purtați câteva minute de liniștea Dunării. După ziua precedentă petrecută aproape integral pe malul fluviului, aveam impresia că Dunărea devenise deja un personaj al poveștii noastre.

În dimineața aceea era complet liniștită. Apa arăta mai degrabă ca un lac uriaș decât ca unul dintre cele mai mari fluvii ale Europei. Soarele urca încet pe cer, iar aerul avea prospețimea aceea pe care o întâlnești doar dimineața devreme lângă apă.

Norocul nostru a fost că în mașină mai rămăseseră două doze de cappuccino cumpărate de la Lidl cu o zi înainte. Nu era cafea adevărată, dar în acel moment ni s-a părut extraordinară. Ne amăgeam însă singuri. Știam amândoi că undeva în Dobrogea urma să oprim pentru o cafea adevărată.

Când bacul a ajuns pe malul celălalt apare întotdeauna o senzație interesantă. Pentru câteva minute ești în altă țară. Debarcarea se face practic în apropierea orașului bulgar Silistra.

Astăzi, după intrarea completă în spațiul Schengen, lucrul acesta pare aproape banal. Dar cu doar câțiva ani în urmă situația era diferită. Dacă voiai să rămâi permanent pe teritoriul României trebuia să urmezi un traseu ocolitor pe la marginea orașului.

Silistra are o istorie fascinantă. A fost cetate bizantină, bulgară, otomană și românească. A purtat numele Dârstor și a făcut parte din România între 1913 și 1940, fiind reședința județului Durostor din Cadrilater. După Tratatul de la Craiova din 1940 a revenit Bulgariei. Puțini știu însă că numele cartierului bucureștean Dristor provine chiar de la vechiul nume al cetății Dârstor.

La ora 8:15 eram deja înapoi pe DN3 și traversam Dobrogea. Pentru câteva minute a trebuit să ne obișnuim cu ideea că Dunărea se afla acum în stânga noastră și nu în dreapta, cum fusese aproape tot timpul în ziua precedentă. Peisajul se schimbase corespunzător. Dealuri line, câmpuri întinse și siluetele discrete ale mănăstirilor dobrogene. Zona Dervent are ceva aparte. Este unul dintre acele locuri în care geografia și spiritualitatea par să conviețuiască natural.

Am ajuns relativ repede la Adamclisi și am decis să facem prima oprire turistică a zilei. Am intrat în sat până la muzeul cu același nume al celebrului monument Tropaeum Traiani. Am oprit la magazinul alimentar de la colțul străzii, de unde am luat două cafele de la automatul de cafea. Ordinară dar măcar era cafea.

Tropaeum Traiani este unul dintre cele mai importante monumente antice de pe teritoriul României, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 109-113 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra geto-dacilor în anul 101-102 d.Hr. Este de fapt un ansamplu arheologic cu mai multe obiective dar monumentul este cel mai impunator.

Din păcate nu e valorificat nici pe departe, drumul care duce spre el are un aer comunist și plin de bălării ca și cum ar fi uitat de lume (de fapt chiar este). Din fericire, monumentul în sine și parcul din jurul lui arăta totuși bine. Era deschis dar nu l-am vizitat, eu mai fusesem, doar am făcut o scurta oprire pentru câteva poze și am plecat mai departe.

Pe măsură ce ne apropiam de Murfatlar, dealurile Dobrogei începeau să fie acoperite de vii. Și aici numele vorbește de la sine. Nu trebuie să fii mare consumator de vin ca să știi ce înseamnă Murfatlar.

Ce e interesant e că dacă vă vine greu să pronunțați Murfatlar să știți că și Ceaușescu avea problema asta și a pus să fie redenumit în Basarabi. Abia în 2007 a revenit la vechea denumire, de origine turcească (în trad. „Al lui Murfat”) Și dacă tot vorbim de președinți, poate vă amintiți, aici s-a născut Băsescu.

La ieșirea din Murfatlar am traversat Canalul Dunăre-Marea Neagră și, aproape imediat, în depărtare a început să se contureze Constanța. Cel mai estic punct important al traseului nostru.

În același timp au apărut și primii nori amenințători ai zilei. După norocul incredibil pe care îl avuseserăm cu vremea în ultimele zile, am început să ne întrebăm dacă nu cumva aventura urma să se încheie cu o furtună dobrogeană autentică.

La ora 10:00 intram deja în Constanța, aveam timp suficient, așa că am luat o decizie simplă. Meritam o pauză adevărată. Nu aveam nevoie neapărat de încărcat mașina, eram la 60% și într-o cursă ar fi fost suficient să ajungem direct acasă fără timp pierdut. Dar dacă tot făceam o pauză un pic mai lungă, am profitat de faptul că în parcarea din port de lângă cazino, există o stație rapidă de încărcare a primăriei (bineînțeles văzând și simplu în Ampwhere), așa că am pus mașina la stație la încărcat și ne-am plimbat pe malul mării admirând valurile și impozantul cazino.

Cazinoul din Constanța este o clădire istorică, un simbol reprezentativ al orașului, fiind ridicat între anii 1904-1910 la inițiativa Regelui Carol I. După o perioadă de paragină, în 2025 s-a finalizat restaurarea lui iar astăzi arată impecabil și impunător.

Am intrat într-o cafenea din apropiere și am savurat o cafea așa cum trebuie, contemplând la aventurile zilelor anterioare… ieri eram pe la cazanele Dunarii admirând chipul lui Decebal in stâncă, azi monumentul lui Traian care l-a învins pe pe același Decebal. Parcă întreaga istorie a acestor locuri se încăpățâna să apară în fața noastră exact când aveam timp să o observăm.

Și atunci mi-am amintit un lucru interesant. Dunărea are nevoie de aproximativ 12 zile pentru a parcurge drumul de la intrarea în România până la vărsarea în Marea Neagră. Noi îl făcuserăm în aproximativ 12 ore.

La 11:15 am terminat cafeaua și ne-am întors la mașină. Între timp bateria urcase de la aproximativ 60% la 97% ceea ce elimina orice fel de griji legate de autonomia până acasă.

În fața noastră mai rămânea doar ultima parte a aventurii. Drumul spre Tulcea și ultimii kilometri ai înconjurului României cu mașina electrică.

Date tehnice