Last updated on iunie 9, 2026

DN54A – DN54 – DN51A – DN5C – DN5 – DN41 – DN31

Bechet – Corabia – Turnu Magurele – Zimnicea – Giurgiu – Oltenita – Calarasi

Am plecat din Bechet puțin după ora 17:30, cu bateria încărcată complet, două sticle de vin în portbagaj, jumătatea de litru de pălincă schimbată deja pe alte mâini și cu sentimentul acela plăcut pe care îl ai după o întâlnire reușită cu oameni pe care nu îi cunoșteai cu câteva ore înainte. Lucian ne-a însoțit o bucată de drum până spre Dăbuleni, iar conversația a continuat firesc, de parcă ne cunoșteam de ani de zile și nu de câteva zeci de minute.

Dăbuleniul, desigur, nu are nevoie de prea multe prezentări. Pentru majoritatea românilor, numele localității este sinonim cu pepenii. De fapt, zona este una dintre cele mai importante regiuni agricole din sudul țării, iar nisipurile de aici au creat condiții perfecte pentru culturile care au făcut localitatea celebră. Când traversezi zona, vezi imediat că agricultura nu este doar o ocupație tradițională, ci o industrie în toată regula. Solarii, terenuri cultivate, utilaje și ferme moderne apar la tot pasul.

De aici am continuat pe DN54 către Corabia, unul dintre cele mai vechi porturi dunărene din sudul României. Orașul are o istorie interesantă, legată de comerțul de pe Dunăre și de dezvoltarea economică a regiunii în perioada modernă. În alte condiții, probabil am fi oprit și aici. De fapt, aveam chiar un motiv foarte bun să o facem.

Ovidiu, un alt membru al comunității electromobiliștilor, ne aștepta la o cafea. Din păcate, timpul începuse să devină principalul nostru adversar. Mai aveam sute de kilometri până la destinația zilei și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că trebuie să alegem între drum și socializare.

Așa că am schimbat câteva mesaje, ne-am promis că recuperăm întâlnirea cu altă ocazie și am continuat mai departe. Nu înainte însă ca Ovidiu să ne surprindă cu aparatul foto și să imortalizeze trecerea noastră prin Corabia.

Pe măsură ce înaintam spre est, peisajul începea să se schimbe subtil. Câmpurile deveneau tot mai întinse, agricultura tot mai prezentă, iar în multe locuri vedeam exploatații agricole care păreau la scară industrială. Solarii uriașe, sisteme de irigații și terenuri cultivate cât vedeai cu ochii.

În depărtare se adunau nori negri și amenințători. Din când în când apărea și câte un curcubeu, semn că ploaia trecuse deja prin zonele aflate înaintea noastră. Aveam senzația că fugim permanent din calea furtunilor și că, de fiecare dată, reușim să ajungem exact după ce vremea rea pleacă mai departe.

Teleormanul ne-a surprins într-un mod diferit. După spectaculozitatea Dunării, după munții și pădurile din nordul țării sau după satele colorate din Maramureș, județul părea mai degrabă discret. Nu avea peisaje dramatice și nici localități care să atragă imediat atenția. Până și asfaltul părea să confirme impresia. După sute de kilometri pe drumuri foarte bune, am început să observăm denivelări, peticiri și porțiuni care nu inspirau aceeași încredere.

Am ajuns destul de repede la Turnu Măgurele, imediat ce am traversat Oltul („cu a mea mândră cu tot”) apoi pe DN51A către Zimnicea. La orele acelea, ambele orașe păreau aproape pustii. Străzile erau liniștite, traficul redus și aveai impresia că întreaga regiune intrase deja în ritmul lent al serii.

Zimnicea are însă o poveste aparte. Este cel mai sudic oraș al României și unul dintre cele mai vechi puncte de traversare a Dunării. De aici am continuat pe DN5C către Giurgiu, urmând în continuare conturul frontierei.

Când am ajuns la Giurgiu era deja în jurul orei 20:00. Nu am zăbovit aproape deloc. Știam că mai avem un drum lung până la Călărași și, mai ales, știam că trebuie să găsim o cazare înainte să ajungem acolo.

În timp ce conduceam, începeam deja să căutăm hoteluri și pensiuni disponibile. După experiențele din Banat, nu mai voiam să lăsăm lucrurile complet la voia întâmplării. Am găsit relativ repede o variantă convenabilă, aflată aproape de centrul orașului și, foarte important pentru noi, la câteva minute de mers pe jos de un Penny care avea stații de încărcare.

Am ieșit din Giurgiu pe DN5 și apoi am intrat pe DN41 către Oltenița. Soarele cobora încet în spatele nostru și colora cerul în nuanțe portocalii și roșiatice. Era una dintre acele seri în care îți vine să oprești din cinci în cinci kilometri doar pentru a face fotografii.

Drumul era surprinzător de bun, iar zona alterna între sate liniștite și mici păduri care ascundeau mai multă viață decât ai fi crezut.

La un moment dat, într-o porțiune umbrită de copaci, o căprioară a sărit brusc în fața noastră. A fost unul dintre acele momente care durează o fracțiune de secundă și care îți rămân în minte mult timp după aceea. Am văzut-o suficient de devreme încât să nu fie nevoie de o frânare violentă, însă mi-a reamintit cât de repede se poate transforma o călătorie liniștită într-o situație periculoasă.

Pe la ora 22:00 am intrat în Călărași. După sute de kilometri prin sate liniștite și orașe aproape adormite, contrastul a fost surprinzător, chiar și după Giurgiu. Orașul era plin de viață. Restaurantele erau deschise, terasele erau ocupate, muzica se auzea din mai multe direcții, iar traficul era neașteptat de intens.

Era sâmbătă seara. Iar acest detaliu avea să se întoarcă împotriva noastră. Am ajuns la hotelul pe care îl rezervaserăm și am înțeles imediat problema, nu era doar hotel, era și restaurant, iar restaurantul găzduia o petrecere în toată regula, cu muzică live, boxe uriașe, invitați entuziasmați, volum maxim.

Ne-am privit câteva secunde fără să spunem nimic. Era genul de situație în care nu există o soluție bună. Era prea târziu să mai căutăm altceva, eram obosiți și a doua zi aveam de prins bacul pentru ultima etapă a călătoriei. Așa că am decis să rămânem. Am lăsat bagajele în cameră, pe Mihaela în compania vibrațiilor produse de orchestră și am plecat către stația de încărcare de la Penny.

Ziua fusese una excelentă din punct de vedere tehnic. Parcurseserăm aproximativ 740 km în 11 ore și 24 de minute de mers efectiv, consumând aproximativ 90 kWh, ceea ce însemna un consum mediu de aproape 12 kWh/100 km. Pentru un traseu atât de lung și variat era un rezultat excelent. Ajunseserăm în Călărași cu aproximativ 36% baterie, după ce plecasem din Bechet cu 100%.

Mai exista însă un avantaj. Stația era operată de E.ON și beneficia de tarif redus pe timpul nopții (la fel ca cea din Oravița). Magazinul era închis, parcarea aproape goală, iar stația părea funcțională. Părea.

Pentru că, exact când credeam că totul va merge perfect, a apărut încă o mică provocare. POS-ul era defect. Stația avea curent, funcționa, doar că nu puteai plăti cu cardul direct la terminal.Din fericire, la aceste stații de încărcare aveam mai multe variante. Puteam instala aplicația operatorului, să îmi fac un cont nou, să introduc datele cardului, să confirm emailuri și parole și să sper că totul merge din prima.

Sau puteam încerca metoda alternativă. Pe stație exista un cod QR pe care îl scanezi, intri pe o pagină web, introduci datele cardului, confirmi plata ca orice cumpărătură online și încărcarea pornește.

Aici merită însă o observație serioasă. Tehnologia ne simplifică viața în multe situații, dar exact aceeași tehnologie poate deveni o vulnerabilitate majoră dacă nu ești atent. Un cod QR fals, o pagină clonată sau o simplă neatenție te pot lăsa fără bani în cont mult mai repede decât îți imaginezi. Exact aceeași regulă se aplică și la parcările publice, și la mesajele SMS, și la orice sistem de plată digitală.

În timp ce mașina încărca, am început să analizez statisticile întregii expediții. Până în acel moment parcursesem 2.124 km și petrecuserăm efectiv la volan 33 de ore, cu un consum total de 279 kWh. Iar consumul mediu al întregii călătorii era de aproximativ 13 kWh/100 km. Privind cifrele, începeam să realizez dimensiunea reală a aventurii.

După aproximativ 50 de minute de încărcare, bateria ajunsese la 90%. Adăugasem aproximativ 45 kWh și plătisem aproape 70 de lei.

Între timp primeam mesaje de la Mihaela: „Vibrează pereții.”, „Încă se cântă.”, „Nu cred că se termină prea curând.” Când am revenit la hotel era deja trecut de miezul nopții.

Avea dreptate, muzica răsuna la fel de puternic, iar petrecerea părea departe de final. Eram atât de obosit încât credeam că voi adormi instantaneu dar nu s-a întâmplat. M-am întors de pe o parte pe alta, ascultând involuntar fiecare melodie care răzbătea prin pereți. Apoi, la un moment dat, probabil în timpul unei pauze între formații sau poate pur și simplu pentru că organismul cedase complet după trei zile de drum, am adormit. Lemn.

Iar când am închis ochii, singurul gând pe care îl mai aveam era că a doua zi urma ultima etapă și o dată cu ea, ultimii kilometri ai înconjurului României.

Date tehnice