Există un moment în orice călătorie în care realizezi că nu mai contează destinația. Nu mai contează nici kilometrii rămași, nici ora la care vei ajunge, nici planul făcut înainte de plecare. Contează doar drumul și faptul că ai avut curajul să pornești.
Autor: Bobby
Este un fenomen curios. Cu cât cunoști mai bine un loc, cu atât riști să îi observi mai puțin frumusețea. Pentru noi, dealurile Dobrogei, câmpurile nesfârșite, eolienele, lacurile și cerul uriaș deveniseră ceva normal. Pentru cineva care vede aceste locuri pentru prima dată însă, experiența poate fi memorabilă.
În dimineața aceea era complet liniștită. Apa arăta mai degrabă ca un lac uriaș decât ca unul dintre cele mai mari fluvii ale Europei. Soarele urca încet pe cer, iar aerul avea prospețimea aceea pe care o întâlnești doar dimineața devreme lângă apă.
Pe măsură ce înaintam spre est, peisajul începea să se schimbe subtil. Câmpurile deveneau tot mai întinse, agricultura tot mai prezentă, iar în multe locuri vedeam exploatații agricole care păreau la scară industrială. Solarii uriașe, sisteme de irigații și terenuri cultivate cât vedeai cu ochii.
Pe măsură ce înaintam spre Moldova Veche și apoi spre Dubova, peisajul devenea din ce în ce mai dramatic. Munții coborau direct în apă, iar drumul părea că a fost desenat cu forța între stâncă și fluviu. În multe locuri șoseaua este literalmente săpată în versant, oferind senzația că plutești între munte și apă.
După Jimbolia, câmpia bănățeană continua la fel de liniștită și de vastă. Din loc în loc apăreau sate mici, linii de cale ferată aproape abandonate și câte o fermă izolată care părea să existe acolo de zeci de ani fără să se fi schimbat prea mult. La un moment dat am ajuns într-o localitate care pentru mine avea o semnificație aparte.
Primele zeci de kilometri au trecut repede. DN18 șerpuia prin peisajul specific Maramureșului, unde casele încep să capete acel stil inconfundabil care a făcut regiunea celebră în toată lumea. Porți monumentale din lemn sculptat, acoperișuri înalte și gospodării care par construite cu o grijă aproape artistică. Chiar și atunci când nu oprești, simți că traversezi o regiune care și-a păstrat identitatea mai bine decât multe altele.
Aici nu mai vorbim doar despre drumuri și consum. Vorbim despre istorie, cultură, tradiție și munte. Vorbim despre mănăstirile Putna, Sucevița și Moldovița, despre mocănițe, păduri nesfârșite, pasuri montane și sate care încă păstrează ceva din România de acum zeci sau sute de ani.
Ieșind din Iași, DN24C continua să urce spre nord, aproape paralel cu Prutul și cu granița Republicii Moldova. Drumul acesta are ceva aparte. Nu impresionează prin viteză sau infrastructură spectaculoasă, ci prin atmosfera lui. Simți că mergi printr-o Românie de frontieră, liniștită, rurală, autentică. Sate mici, dealuri domoale, câmpuri verzi și din când în când câte o casă izolată care pare desprinsă din altă epocă.
Trebuie să recunosc că am adormit greu în noaptea dinaintea plecării. Probabil eram mai agitat decât voiam să recunosc. Mă gândeam la tot ce urma. Dacă pregătisem totul. Dacă traseul avea să iasă conform planului. Dacă mașina, încărcările, drumurile și timpul aveau să colaboreze cu mine sau împotriva mea.
Mă gândeam că partea dificilă a acestui tur va fi condusul în sine. Drumul. Traficul. Încărcările. Autonomia. Oboseala. Poate chiar mașina. Dar nu. Partea cea mai grea este să povestesc tot ce s-a întâmplat.
Un element esențial al acestui proiect este, fără îndoială, mașina. La urma urmei, ea este instrumentul cu care încerc să transform o idee ambițioasă într-o experiență reală. Dacă traseul, planificarea și determinarea sunt importante, mașina este cea care trebuie să facă efectiv cei aproximativ 2.500 de kilometri ai înconjurului României.
Indiferent cu ce mijloc de transport pleci într-o excursie sau într-o vacanță, ai nevoie de un plan. De la haine și bagaje, până la traseu, opriri și program. Când vorbim despre un roadtrip lung cu o mașină electrică, lucrurile devin puțin mai interesante. În continuare depinzi de infrastructura de încărcare și trebuie să fii ceva mai atent la organizare.
Mai sunt 3 zile până la plecarea în tur. Mi-am dorit să promovez acest proiect nu pentru mine, ci pentru cei care au aceleași întrebări ca și mine. Este o mașină electrică înlocuitoarea uneia clasice? Sau încă nu e momentul unei tranziții?
În România, experiența de încărcare a unei mașini electrice încă depinde mult de aplicațiile folosite. Stațiile sunt răspândite între zeci de operatori, informațiile sunt fragmentate, iar multe aplicații oferă date incomplete sau greu de urmărit.
Apreciez la iHunt EV faptul că investește nu doar în echipamente, ci și în extinderea rapidă a rețelei și în soluții accesibile pentru proprietarii de locații care doresc să instaleze stații de încărcare. Compania oferă atât soluții rezidențiale, cât și stații rapide și ultra-rapide pentru utilizare comercială.
Am ales Voltrelli pentru că proiectul nu este despre teorie. Este despre test real. Drumuri lungi. Decizii rapide. Stații disponibile sau nu. Timp pierdut sau optimizat.