Last updated on iunie 9, 2026

DN18 – DN19 – DN79

Borșa – Satu Mare – Oradea – Arad

Ne-am trezit pe la 7:30, într-o dimineață care părea să promită încă o zi perfectă pentru drum, chiar dacă cerul de deasupra Borșei rămânea încă acoperit de nori. Lumina care intra pe fereastră era însă plăcută, iar verdele crud al dealurilor și pădurilor din jur părea aproape ireal după ploile din ultimele zile. Primul lucru pe care l-am făcut, înainte chiar să coborâm la micul dejun, a fost să verific aplicația Tesla, un reflex care probabil apare automat după câteva zile de călătorie electrică. (da, recunosc, pentru cei cu mașini clasice, e un obicei în plus). Mașina era exact unde trebuia să fie. Încărcarea lentă pe care o programasem cu o seară înainte își făcuse treaba perfect, iar bateria se apropia liniștită de 100%, gata pentru încă o zi lungă de aventură.

La micul dejun ne aștepta o surpriză plăcută pregătită de gazde. După aproape 700 de kilometri parcurși în ziua precedentă, foamea era reală, iar aerul rece și curat de munte nu făcea decât să o amplifice. Pe masă se aflau produse locale, simple și autentice, iar dintre toate ne-a rămas în minte o bucățică de șunculiță prăjită în tigaie și modelată în formă de floricică. Era genul de preparat care într-o îmbucătură se topea efectiv în gură, iar în următoarea îți amintea că porcul din care provenea nu fusese tocmai atlet de performanță. Mihaela a abandonat rapid lupta cu ea, în timp ce eu am rezistat ceva mai mult, deși la final am ajuns și eu să las o parte în farfurie. După orele de condus în ziua precedentă, orice părea delicios.

La ora 9:00 fix am pornit din nou la drum. În fața noastră se afla încă una dintre cele mai pitorești etape ale întregii expediții. Dacă prima zi fusese dominată de Moldova și Bucovina, acum urma să traversăm Maramureșul, Țara Oașului, Crișana și Banatul, urmând în continuare conturul României cât mai fidel posibil. Planul inițial era aproape absurd prin dimensiunea lui. Voiam să ajungem până spre zona Dunării, în apropiere de Moldova Nouă. Când priveam traseul pe hartă părea realizabil. Când îl transformai în kilometri, trafic, opriri și realitatea drumurilor românești, devenea mult mai puțin sigur.

În plus, plecam deja cu aproape o oră mai târziu decât în ziua precedentă. Știam că vom avea de traversat orașe importante și zone mult mai aglomerate decât cele din nordul Moldovei. Așa că am decis să nu ne fixăm un obiectiv rigid. Unde ne va prinde seara, acolo urma să dormim.

Primele zeci de kilometri au trecut repede. DN18 șerpuia prin peisajul specific Maramureșului, unde casele încep să capete acel stil inconfundabil care a făcut regiunea celebră în toată lumea. Porți monumentale din lemn sculptat, acoperișuri înalte și gospodării care par construite cu o grijă aproape artistică. Chiar și atunci când nu oprești, simți că traversezi o regiune care și-a păstrat identitatea mai bine decât multe altele.

La Vișeu de Sus am observat ceva care mi-a atras atenția. În mai multe parcări publice erau instalate stații de încărcare pentru mașini electrice, multe dintre ele aparținând administrației locale. Pentru cineva care urmărește evoluția electromobilității în România, astfel de detalii sunt importante. Îți arată că lucrurile se schimbă și că inclusiv orașele mai mici încep să privească mobilitatea electrică drept ceva normal și nu o curiozitate rezervată marilor centre urbane.

Pe măsură ce înaintam spre vest, cerul se însenina complet. Ironia era că în aceeași zi mare parte din țară se afla sub avertizări de furtuni și vijelii. Noi păream să călătorim într-un culoar meteorologic privilegiat. Soarele își făcea tot mai mult loc printre nori, iar temperatura devenea perfectă pentru drum.

La ora 10:20 am ajuns în Sighetu Marmației, orașul aflat la confluența Izei cu Tisa și unul dintre cele mai încărcate de istorie locuri prin care aveam să trecem în această expediție. Deși pare liniștit și provincial la prima vedere, Sighetul este un loc unde se întâlnesc secole de istorie românească, maghiară, evreiască și ucraineană. Fiecare clădire mai veche pare să ascundă o poveste.

Gândul mi-a fugit imediat la Memorialul Victimelor Comunismului, amenajat în fostul penitenciar din oraș. Acolo au fost închiși și au murit oameni care au marcat istoria României moderne. Miniștri, academicieni, istorici, lideri politici și religioși au dispărut între acele ziduri reci într-o perioadă în care libertatea devenise un lux periculos. Astăzi, locul este unul dintre cele mai impresionante muzee memoriale din Europa de Est.

Dar Sighetul are și o latură mai puțin cunoscută. Legende locale vorbesc despre tuneluri și catacombe ascunse sub oraș, iar apropierea de graniță îi conferă o atmosferă aparte. În multe locuri vezi Ucraina aproape la fel de clar cum vezi cartierul următor.

Din Sighet am continuat pe DN19 spre Satu Mare, menținându-ne cât mai aproape de frontieră. Curând am ajuns la Săpânța, unde se află celebrul Cimitir Vesel. Nu am oprit, pentru că îl vizitasem cu mulți ani în urmă și petrecusem suficient timp acolo pentru a-i înțelege farmecul. Totuși, este imposibil să treci prin zonă fără să te gândești la el. Puține locuri din lume tratează moartea cu atâta umor și sinceritate. Crucile albastre, epitafurile scrise într-un limbaj popular direct și scenele pictate care descriu viața și moartea celor îngropați acolo transformă întregul cimitir într-o lecție neașteptată despre felul în care oamenii pot privi inevitabilul.

După Săpânța am ajuns într-un loc care m-a impresionat mult mai mult decât mă așteptam. În zona Teceu Mic, drumul merge efectiv paralel cu Tisa, la câțiva metri de apă. În stânga era România. În dreapta era Ucraina. Atât de simplu. Conduceam practic pe marginea frontierei. Dincolo de râu se vedeau case, drumuri și sate ucrainene. Era imposibil să nu te gândești că în urmă cu doar câțiva ani ai fi privit acel peisaj cu totul diferit. Astăzi, contextul geopolitic schimbă inevitabil perspectiva.

De aici am început traversarea Pasului Huta, poarta de intrare în Țara Oașului. Pădurea devenea tot mai deasă, iar drumul se strecura printre versanți împăduriți într-un mod aproape cinematografic. Lumina pătrundea greu printre copaci și pentru câteva zeci de kilometri aveai senzația că ai intrat într-o lume complet separată de cea pe care o lăsaseși în urmă.

După coborârea din pas am ajuns în Certeze, una dintre cele mai cunoscute și controversate localități din România. Nu știu câți ați auzit de Certeze, în afară de cei din nord vestul țării, deși s-a dat de multe ori la știri, dar Certeze se zice că e cea mai frumoasă şi bogată comună din România. Locul în care cel mai amărât om era primarul.

Când intri în comună nu ştii pe care parte a drumului să te uiţi mai întâi şi ce construcţie să admiri mai mult. Bine, dupa gusturi. Deși am observat teme care se repetau (de exemplu coloanele sau forma acoperisului (panta ondulata).

Dacă nu ai fost niciodată acolo, este greu de explicat senzația pe care o ai când traversezi comuna. Nu știi încotro să privești mai întâi. Case uriașe, unele cu două sau trei etaje, garduri impresionante, coloane, balcoane și acoperișuri care par să concureze între ele.

Poți să le consideri spectaculoase sau extravagante, dar nu poți să rămâi indiferent. Sunt rezultatul muncii a generații întregi de oșeni plecați în străinătate și reprezintă poate cea mai vizibilă dovadă a prosperității aduse în zonă de diaspora.

Tot aici se intampla si diverse traditii populare cum ar fi Sambra Oilor sau celebrele nunti care dureaza trei zile si cu costumele unice speciale.

La 12:20 am ajuns în Satu Mare, unde aveam programată o oprire specială. Nu pentru încărcare, deși ne-am îndreptat direct spre zona mall-ului unde se află și un Tesla Supercharger.

După 187 km parcurși în 3 ore și 22 de minute, consumul mediu afișa puțin peste 10 kWh/100 km, un record personal pentru mine. Bateria era încă la aproximativ 70%. Din punct de vedere tehnic nu aveam absolut niciun motiv să încărcăm.

Motivul era unul mult mai plăcut. Un nou prieten. Un posesor de Tesla care urmărea aventura noastră și care insistase să ne întâlnim. Am petrecut aproape o oră discutând despre mașini electrice, infrastructură, Tesla, inteligență artificială, România și tot felul de subiecte care apar inevitabil atunci când doi pasionați se întâlnesc. Te salut, din nou, Sebastian!

La plecare am primit și un cadou autentic din partea locului. O sticlă de 1,5l de Borsec care nu era Borsec ci băutură din aia făcută în ograda unui sătmărean, cu pasiune și trudă, în comuniune cu natura. Că cică nu există pruni mai buni ca în zona asta. Despre pălincă localnicii vorbesc cu aceeași mândrie cu care francezii vorbesc despre vin.

Am plecat din Satu Mare la 13:10 cu aceeași baterie cu care ajunseserăm și cu o stare de spirit excelentă, pe același DN19.

Urma însă una dintre cele mai solicitante porțiuni ale zilei. Traficul devenea mai intens, numărul de camioane creștea vizibil pe măsură ce ne apropiam de Oradea și de punctul de frontieră Borș, iar lucrările de infrastructură din zona metropolitană încetineau ritmul călătoriei.

La 15:25 treceam pe lângă aeroportul din Oradea și continuam fără oprire spre Arad, pe DN79.

Între Ciumeghiu și Avram Iancu drumul se apropie la ~2,5 km de granița cu Ungaria. În perioada comunistă, zona era strict supravegheată, parte din fâșia de frontieră cu patrule de grăniceri și acces restricționat. Astăzi, treci liber, fără control. În trecut, tentativa de trecere ilegală a frontierei putea duce la ani grei de închisoare.

Planificam să avem o încărcare la Arad, așa că am reluat exercitiul clasic: la ce „benzinarie” facem plinul? Am deschis aplicația AmpWhere, selectat preferințe („aroma”) și am pus destinația la stația iHunt de la intrare din oraș, o zonă comercială/rezidențială (Micălaca) – Service Procars. O stație rapida de 120Kw de la iHunt care era liberă și la preț bun.

Am ajuns la Arad la exact ora 17:00, dupa 3h40 de la plecarea din Satu Mare si 255km, cu un consum mediu de 12,6kW/100km.

Era destul de târziu, deja nu mai speram că ajungem pe lumină la Dunăre, așa că ne gândeam, cât timp mașina se încărca, ce opțiuni avem, cam pe unde vom ajunge în următoarele maxim 5 ore și ce cazări să rezervăm.

Cu cât ne apropiam de frontiera de vest și de zona Jimbolia, cu atât devenea mai clar că opțiunile de cazare sunt surprinzător de puține. Verificam Booking, Airbnb, Google Maps și site-uri locale, însă rezultatele erau dezamăgitoare. Pentru prima dată în călătorie începeam să simțim o ușoară presiune, și nu datorită stațiilor de încărcare sau a baterie, ci datorită cazărilor.

Nu era o problemă gravă, dar era genul de incertitudine care adaugă puțin suspans unei aventuri. Știam unde suntem. Știam unde vrem să ajungem. Nu știam însă unde vom dormi în acea noapte.

Iar răspunsul avea să întârzie mai multe ore. Continuarea aventurii urma să ne surprindă chiar mai mult decât ne imaginam.

Date tehnice