Last updated on iunie 9, 2026

DN59C – DN59B – DN57

Arad – Sannicolau Mare – Jimbolia – Oravița

Plecam din Arad la ora 17:45 cu gânduri amestecate și fără să știm exact unde urma să se încheie ziua. Bateria era încărcată la 80%, vremea era excelentă, iar după două zile de drum începusem deja să înțelegem că unul dintre cele mai frumoase lucruri ale acestei aventuri era tocmai lipsa unui plan rigid. Aveam câteva variante de cazare salvate în telefon, câteva idei și câteva calcule aproximative, însă nimic bătut în cuie. Nu eram obosiți, nu ne aștepta nimeni nicăieri și, pentru prima dată după mult timp, aveam luxul rar de a merge pur și simplu înainte, fără altă presiune decât aceea de a urma conturul României.

Drumul spre Sânnicolau Mare traversa una dintre cele mai liniștite și mai puțin cunoscute regiuni ale țării. Banatul are un farmec aparte, diferit de Moldova sau Maramureș. Dacă în nord găsești munți, păduri și sate care par desprinse din povești, aici descoperi o ordine aproape occidentală, câmpii nesfârșite și localități care respiră calm. Era perioada în care macii colorau marginile drumurilor într-un roșu intens, iar lumina de seară transforma câmpurile într-un tablou care părea pictat special pentru cei care au răbdarea să călătorească fără grabă.

Sânnicolau Mare ne-a surprins plăcut. Nu este un oraș despre care se vorbește foarte mult, însă are acel aer de așezare prosperă și îngrijită, în care simți că oamenii își respectă locul în care trăiesc. Mi-ar fi plăcut să-l descopăr la pas, să mă plimb prin centrul său și să aflu mai multe despre istoria lui, mai ales că vorbim despre orașul în care s-a descoperit celebrul Tezaur de la Sânnicolau Mare, una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Europa Centrală. Dar timpul nu avea răbdare cu noi.

Este chiar interesant acest lucru, nici nu știam până să ajung aici, despre cele 23 de obiecte din aur de peste 10 kilograme, aflate în prezent la muzeul din Viena.

Pe DN59C, între Sânnicolau Mare și Jimbolia, am remarcat un detaliu care m-a surprins sincer: o pistă de biciclete asfaltată și bine întreținută, care însoțea drumul pe o distanță considerabilă. Este genul de investiție pe care îl vezi mai des în Austria sau Germania decât în România și care îți dă senzația că lucrurile se pot face și la noi atunci când există voință. Mă întrebam totuși, oare chiar este și folosit?

Am ajuns în Jimbolia în jurul orei 19:30 și, deși bateria era suficientă pentru încă multe zeci de kilometri, am decis să facem o pauză. În acel moment nu știam nici noi cât urma să mai dureze ziua și până unde vom merge. Singurul lucru cert era că aveam nevoie să ne dezmorțim puțin și să mai adăugăm câțiva kilowați-oră în baterie pentru orice eventualitate.

Am deschis aplicația AmpWhere să vedem ce „benzinării” sunt în Jimbolia și am ales una rapidă de la Voltrelli, chiar la intrarea în oraș. Stația la care am oprit purta un nume interesant: Alsi Taxi. Nu am înțeles imediat de ce, până când am observat câteva taxiuri electrice care veneau și plecau. A fost încă un semn că electrificarea pătrunde în locuri unde mulți nici nu și-ar imagina. Pentru un taximetrist, costul redus al energiei poate însemna diferența dintre profit și supraviețuire economică, iar aici cineva înțelesese asta foarte bine.

Nu am stat mult. Douăzeci de minute au fost suficiente pentru a încărca aproximativ 18 kWh și pentru a ne întinde puțin picioarele. Apoi am pornit din nou la drum, fără să știm că urma una dintre cele mai memorabile porțiuni ale întregii călătorii.

După Jimbolia, câmpia bănățeană continua la fel de liniștită și de vastă. Din loc în loc apăreau sate mici, linii de cale ferată aproape abandonate și câte o fermă izolată care părea să existe acolo de zeci de ani fără să se fi schimbat prea mult. La un moment dat am ajuns într-o localitate care pentru mine avea o semnificație aparte.

Ionel. Da, există un sat care îmi poartă numele. Evident că nu puteam rata ocazia. Am tras pe dreapta și am făcut o ședință foto improvizată. Nu în fiecare zi ajungi la celălalt capăt al țării și descoperi un indicator rutier care îți spune numele. Era unul dintre acele momente absurde și simpatice pe care nu le poți planifica și care fac o călătorie memorabilă.

Deși știam de existența acestei localități, totuși am aflat că localitatea nu apare pe toate hărțile sub această denumire. Pe multe sisteme de navigație este încă prezentă ca Iohanisfeld, adică „Câmpul lui Johann”. Numele provine de la coloniștii germani, șvabii bănățeni, care au întemeiat localitatea în anul 1805. Istoria satului reflectă aproape perfect istoria întregului Banat: colonizare habsburgică, dezvoltare agricolă, schimbări de regim și, mai târziu, drama deportărilor în Bărăgan din anii ’50. După 1990, majoritatea germanilor au emigrat în Germania, iar satul și-a schimbat complet structura demografică. Când privești astăzi casele și străzile liniștite, este greu să îți imaginezi câte povești și câte destine au trecut pe acolo.

După mica lecție de istorie și fotografia obligatorie, ne-am continuat drumul. Waze începuse de ceva vreme să insiste obsesiv să alegem alte trasee. Încerca să ne scoată de pe ruta pe care o urmam și să ne ducă pe drumuri mai rapide. Fiind deja obișnuit cu faptul că algoritmii caută mereu cea mai eficientă variantă, l-am ignorat fără prea multe întrebări.

Greșeală. Aveam să aflu foarte curând de ce insista atât de mult. Am ajuns în apropierea localității Cruceni și, dintr-o dată, DN59B s-a terminat. La propriu.

Asfaltul a dispărut și a fost înlocuit de pietriș, utilaje și indicatoare de drum în lucru. Am rămas câteva secunde uitându-ne unul la altul. Nu era deloc ceea ce ne așteptam să găsim pe un drum național. În fața noastră se întindeau aproximativ 30 de kilometri de șantier până la Deta, unde urma să intersectăm DN59 și E70.

La început am luat totul cu optimism. „Mergem mai încet și trecem și peste asta.” Numai că soarele începea să apună, iar drumul părea să nu se mai termine. Kilometru după kilometru, șantierul continua. Din când în când apărea câte o porțiune nou asfaltată, suficientă cât să ne ridice moralul, după care reveneam la pietriș, denivelări și semafoare temporare care ne obligau să așteptăm minute bune fără să vedem vreo altă mașină în sens opus.

La un moment dat am observat o mașină a Poliției de Frontieră urcată pe digul din apropiere. Probabil și polițiștii se întrebau ce caută o Tesla cu număr de Galați pe acel drum aproape pustiu, la câțiva kilometri de granița cu Serbia.

Întunericul a venit încet, dar inevitabil. La început doar umbrele s-au lungit peste câmpuri. Apoi culorile au dispărut una câte una. În cele din urmă a rămas doar lumina farurilor și drumul care părea că nu se mai termină. Când am ajuns în sfârșit la E70, ceasul arăta 21:41. Trecuse exact o oră pentru doar 30 de kilometri.

În mod normal, aici ar fi trebuit să ne oprim. Regula noastră nescrisă era simplă: fără condus pe timp de noapte dacă nu este absolut necesar. Nu era o competiție și nu aveam nimic de demonstrat. Doar că în zona aceea cazări aproape că nu existau.

Așa că am luat o decizie care avea să prelungească ziua cu încă o oră. Continuăm până la Oravița, încă aproximativ 70 de kilometri, aproape o oră de drum. Încă puțină răbdare.

Am ajuns la Oravița la 22:40, unde ne aștepta pensiunea pe care reușiserăm să o rezervăm telefonic cu puțin timp înainte. În acel moment aveam senzația că plecasem din Borșa cu câteva zile în urmă, nu în aceeași dimineață. Parcă trecuse o săptămână între peisajele din Maramureș, întâlnirea din Satu Mare, câmpiile Banatului și șantierul interminabil de lângă graniță.

Ziua se încheiase cu peste 700 km parcurși și aproximativ 90 kWh consumați, ceea ce însemna un consum mediu sub 13 kWh/100 km. Pentru o călătorie care traversase munți, dealuri, câmpii și orașe, rezultatul era excelent.

Ajunsesem cu aproape 48% baterie, așa că am decis să fac încă o încărcare înainte de culcare, neffind nevoie de mult timp. Oravița avea o surpriză plăcută: mai multe stații de încărcare decât benzinării clasice în zona centrală. Inițial am vrut să folosesc stațiile din parcarea unui supermarket Penny aflat chiar lângă hotel, însă am descoperit un lucru interesant. După ora închiderii magazinului nu se blochează doar accesul în magazin, ci și accesul la încărcare. Știam asta deja din Ampwhere care îți spune inclusiv asta, dar tot mi s-a părut ciudat.

Așa că am mers la o stație E.ON aflată la câteva minute distanță și am descoperit ceea ce cred că va deveni standardul industriei în următorii ani. Fără aplicație, fără cont, fără cod QR, fără telefon, fără complicații. Doar apropii cardul bancar și încărcarea începe.

Atât de simplu încât te întrebi de ce nu funcționează toate stațiile așa. De fapt, vor fi așa, pentru că este o directivă eurpoeană care obligă operatorii să pună și POS la stațiile de încărcare.

Între timp m-am apucat de făcut ordine în mașină, am descărcat filmările din camere, am verificat statisticile zilei. Când încărcarea a ajuns la 100% și am revenit la hotel, ceasul trecuse deja de miezul nopții. M-am aruncat în pat și am adormit aproape instantaneu.

Peste doar câteva ore urma să înceapă o nouă zi de drum, iar Dunărea și Clisura Dunării ne așteptau undeva în întunericul de dincolo de fereastră.

Date tehnice